Articolul este copiat de pe
http://www.catchy.ro/fii-ingerul-unei-femei-a-nimanui .
M-a emotionat cum e scris, si mai ales de simplitatea si profunzimea unui gest:sa intindem un cadou mic, simbolic, femeii de langa noi.
“N-am bani”, “am rate la bancă”, “nu mă mai iubește”, “are pe alta”,
“m-a părăsit”, “politicienii fură”, “mă trezesc la 4 dimineața”, “nu
sunt apreciată suficient”, “mă irosesc”, “iar mă duc acasă și găsesc
chiuveta plină de vase și șosetele porcului sub pat”, “mi s-a stricat
mașina”, “nu-mi stă bine părul”, “nu mi-am mai cumpărat o rochie de doi
ani”, “dacă nu-mi cumpăr pantofii ăia roșii, o să mor!”, “fatalitate!
mi-au apărut două riduri!”, “nu am cu ce să mă îmbrac la Balul Operei”,
“sistemul de învățământ e de rahat”, “sistemul de sănătate e de rahat”, ”
la naiba, viața mea toată e de rahat!”…și putem continua trei zile.
V-ați întrebat vreodată cum e să n-ai nimic?! Să nu fi avut niciodată
nimic, decât – în cele mai fericite zile – cerul de deasupra capului
și-o supă caldă? Da… nici eu nu-mi pot imagina. Știu doar că acești
oameni ne văd pe noi îngeri – când nu suntem demoni.
Floarea, cerșetoarea, își făcea veacul pe străduța noastră. Așa m-am
născut, cu Floarea pe străduță. N-avea vârstă – până-n ziua în care-a
murit, a arătat la fel: de vreo 60 de ani, fără dinți, cu mâinile
bătrâne, bătrâne. Duhnea mereu a alcool. Era bucuria ei cea mai mare
să-i dai de băut. Eu nu i-am dat niciodată Îi dădeam bani, iar când am
crescut și m-am prins că își lua băutura de ei, îi cumpăram mâncare.
Uneori, îi mai duceam o supă caldă și ceva bun făcut de bunică-mea.
Stăteam lângă ea până termina, să mă asigur că mănâncă.
Îi plăcea să vorbească – mânca numai de dragul că stăteam cu ea și-o
ascultam. Of-ul ei mare era că nu și-a cunoscut niciodată mama – a
crescut la casa de copii și-apoi, după 18 ani, sub cerul liber. “Se
purta urât cu noi acolo. Ăla a fost iadul. Nu pot să-ți zic ție, că n-ai
tu treabă să știi de d-astea, ești copil. Da’ mă gândeam des la mama –
dacă s-o gândi și ea la mine un pic. Sau, poate, sărăcuța, era la doi
metri sub pământ, cine știe?… Să-ți iubești mama, auzi! Să o iubești
mereu și să n-o judeci!” – se-nfigea în mine și mă ardea cu privirea aia
nebună. “Eu n-o judec pe mama, da’ am avut zile acolo (n.r. -casa de
copii) când aș fi omorât-o cu mâinile goale dacă-mi ieșea-n cale”.
Rătăcea o vreme printre amintirile ei tulburi, apoi continua: “Când
am scapat de-acolo am avut și io viață. Frig și greu și foame, da’ nu ca
acolo, iad… Cel mai frumos a fost cât m-a iubit Nicu. N-avea nici el
nimic, ca mine, da’ era altceva – era altu fel să ai un bărbat lângă
tine. Stăteai sub cerul liber, da’ te ținea și pe tine de mână un
suflet, acolo. Și mă apăra să nu mă bată nimeni. Și toate alea le
împarțea cu mine… A murit Nicu. Avea TBC și-a murit și m-a lăsat iar
singură sub cer. Cel mai mult am suferit că n-am știut unde l-a dus – a
venit ăia și l-a luat, da’ nu știu unde l-a dus, să mă duc și io la el,
să mai stau cu el, cum stăteam noi….” Și-a șters lacrimile și mucii, și
supa de la gură, cu mâneca, într-un fel pentru care, dacă era actor, lua
Oscarul. Apoi, pe neașteptate, mi-a luat mâna și mi-a pupat-o. M-am
împotrivit, dar nu de teamă sau silă, ci de rușine – cum să-mi pupe mâna
o femeie bătrână?! Mi-a tras-o cu forța și, după ce m-a pupat zdravăn, a
început să mă miroasă ca un animal sălbatic: “Știam eu că ești un
înger. Miroși a înger”. I-am spus că nu sunt înger, că îngerii sigur nu
se dau cu cremă de mâini, dar nici n-a vrut s-audă. “Ești un înger de
aici de pe pământ care se dă cu cremă pe mâini”. Și a început să râdă
nebunește, repetând ca un refren “îngerul meu se dă cu cremă pe mâini”.
Într-o zi – era vară – mă duc la ea cu supă, musaca și cremă de zahăr
ars. Se uită la mine, se uită la mâncare, iar la mine. „Asta e dulce?”
arată spre crema de zahăr ars. Dau din cap că da. „Uite, o să iau un pic
din asta, pentru tine. Să nu te superi, îngerul meu, că nu mănânc din
alelalte – nu pot. Dulce îmi place, nu mă satur de dulce”. Ia o dată, de
două ori, și o lasă deoparte. „Nu e bună?” o întreb. „E, cum nu?! Ăsta e
dulce de îngeri! Da’ nu mai pot, mă arde tot. Dacă vrei, ia-mi o vodcă
-numa’ aia-i mai a dracului ca arsura mea. Arde tot!”. Și-ncepe iar să
râdă. Îi spun că eu nu-i iau de băut niciodată. Plec și vine după mine:
„Îngerul meu, rochia aia a ta cu flori roșii, să n-o arunci. Și să n-o
dai la nimeni! Păstreaz-o pentru mine. Să mă îngropi cu ea.” „Păi la
ce-ți mai trebuie când o să mori?” – o întreb, ușor amuzată. „Vreau să
mă simt și io înger. Și, când mă întâlnesc cu Nicu să vadă și el un
înger”. Am urcat în casă, am luat rochia și i-am dus-o: „Uite, să te
simti înger aici pe pământ, că în pământ n-o să mai simți nimic”. A
amuțit de fericire. A luat rochia ca pe Sfintele Moaște, a pus-o pe
lânga ea și a început să danseze mai ceva ca-n Sunetul Muzicii. M-a
emoționat tare.
A doua zi au găsit-o moartă lângă Alimentara, îmbrăcată cu rochia cu
flori roșii. Mi-am spus că s-a grăbit la întâlnirea cu Nicu.
Peste ani, am înțeles că Floarea de fapt voia să se simtă femeie. Dar probabil nu cunoștea cuvântul.
De 8 Martie, fiți alături de campania Femeile nimănui!
Puteți trimite micile cadouri la sediul DGASMB, din Strada Foişorului
nr. 56-58, Sector 3, Bucureşti, de luni până vineri, între orele 09:00 –
16:30. Sau puteți să le dăruiți personal, duminică, 8 martie, între
orele 11:00 – 15:00, la Adăpostul de Femei din Şoseaua Berceni nr. 12,
Sector 4, Bucureşti. Acest mic gest este început de Conectarea Socială,
în parteneriat cu Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului
București și continuat de dumneavoastră!
Pentru mai multe informații, apelați la purtătorul de cuvânt al DGASMB: Marius Popescu, tel: 0756.036.370.
